Situl arheologic cuprinde această înălţime, la care se adaugă ,,Dealul Judelui”, platou aflat la poalele ,,Cetăţuii”, precum şi zonele joase, situate la baza dealului, spre sud, până pe malul Văii Ardeului, în locul numit „Gura Cheilor”. Terenul aparţine Consiliului Local al comunei Balşa (Dealul Cetăţuie) şi unor proprietari, persoane private.

Toţi cei patru versanţi sunt abrupţi ceea ce face ca accesul spre culme să fie dificil. Chiar şi în preistorie, în antichitate şi în evul mediu, accesul se făcea, cel mai probabil, pe o cărare îngustă, cu pasul sau eventual cu calul.

Parţial în nord şi pe toată latura de vest, dealul este despărţit de înălţimea numită „Cornet”, prin „Cheile Ardeului” – un culoar strâmt, mărginit de pereţi înalţi. Situl a fost locuit în etape diferite pe parcursul mai multor epoci istorice, însă în epoca regatului dac cunoaşte perioada maximă de dezvoltare.

Partea superioară a Cetăţuii are o culme orientată în mare pe direcţia SV-NE, partea cea mai înaltă constituind-o un mamelon aflat în partea de nordică. Spre est, nord, şi sud pantele sunt accentuate. Spre vest, înclinaţia este mai puţin accentuată, în acest sector fiind amenajate terase asemeni unui amfiteatru. În partea estică, zidul fortificaţiei a fost surprins chiar pe marginea platoului, acolo unde panta cade brusc, în aşa fel încât să fie câştigat cât mai mult spaţiu util. Zidul înconjura cel mai probabil întregul platou al fortăreţei, cuprinzând cca un hectar de teren şi era construit din piatră locală de calcar, fasonată sumar şi lipită cu lut. El se păstrează cel puţin în partea de est pe o înălţime de cca 1 m, iar lăţimea atinge 2 m. Este foarte probabil ca întreaga structură din piatră să fi fost susţinută şi de una din lemn, a căror urme nu au fost surprinse cu claritate încă. Aceasta dacă nu luăm în considerare indiciile unui incendiu devastator, care a determinat modificarea structurii fizico-chimice, la suprafaţă, a pietrelor de calcar din care este compus zidul.

Înălţimea structurii din piatră a incintei credem că ar fi putut atinge în acest sector cel puţin doi metri, iar amenajările din lemn: poate un drum de rond şi un parapet, se ridicau probabil chiar mai sus. Presupunem o astfel de imagine a zidului, deoarece el ar fi trebuit să asigure apărare pentru cei aflaţi în interiorul fortăreţei, iar baza zidului, acolo unde a fost ea identificată se găseşte la cca 4 m mai jos de creasta centrală a dealului.

Accesul se făcea probabil pe partea nordică, pe o cărare accesibilă pietonal şi cu samare, care a fost utilizată până în secolul XX de localnici, motiv pentru care pe anumite porţiuni se poate distinge şi astăzi. Însă o altă cale de acces, care se observă cu uşurinţă, urcă oblic pe faţa estică a dealului şi apoi coteşte spre vest, pierzându-se în excavaţia provocată de carieră. Drumul se regăseşte sus, pe una din terase, acolo unde ar fi putut să fi fost amplasată poarta, dacă acest edificiu nu se găsea, cumva, în zona distrusă de carieră.

În partea nordică a crestei superioare se individualizează un mamelon care domină întreaga suprafaţă. Această poziţie a fost aleasă pentru a adăposti cea mai pretenţioasă construcţie din interiorul fortăreţei – palatul nobilului.

Construcţia avea la bază un zid cu paramenţi din blocuri de talie şi emplecton din rocă locală compactată cu lut, asemănătoare construcţiilor din zona Sarmizegetusei. Peste această bază se ridicau unul sau două etaje cu pereţi din lemn, lipiţi cu lut, iar acoperişul era din şindrilă.

La poalele mamelonului, stânca a fost nivelată cu multă atenţie rezultând un platou despre care credem că a fost curtea  palatului.

Dacă pe baza rezultatelor cercetărilor de până acum noi credem că partea nordică era destinată nobilului şi familiei sale, partea sudică era locuită, probabil, de suita sa, formată din persoane de rang inferior. În această parte sudică au fost identificate urmele unor locuinţe afectate mai mult sau mai puţin în timpul amenajării unei fortificaţii în evul mediu

Toate cele trei, se găseau la est faţă de creasta calcaroasă a dealului, pe suprafaţa terasată, dintre creastă şi zidul fortificaţiei. Credem că ele erau construite în întregime din bârne de lemn, având plan rectangular şi suprafeţe utile pentru locuit reduse (cca 10-12 mp). Şi în aceste cazuri acoperişurile erau, cel mai probabil, realizate cu învelitoare de şindrilă.

O altă clădire pe care am reuşit să o identificăm este un atelier de fierar. El a fost construit pe suprafaţa mai multor terase amenajate de daci, în partea vestică a platoului superior. 

Prezenţa unor ateliere de bronzier a mai fost demonstrată şi în cazul altor fortăreţe sau aşezări dacice, însă atelierul de la Ardeu se distinge prin complexitatea activităţilor care se desfăşurau acolo (fierărie, metalurgia bronzului, argintului şi a plumbului, prelucrarea materiilor dure animale – os, corn, colţi şi dinţi, cochilii etc şi probabil a lemnului). Aceste aspecte îl individualizează pentru moment între complexele de acest fel descoperite până în prezent în fortăreţele dacice.

În ceea ce priveşte cronologia descoperirilor dacice, trebuie să menţionăm că debutul cetăţii şi al aşezării poate fi plasat în secolul întâi înainte de Christos, aşezarea părând să fie mai veche decât cetatea. Sfârşitul a fost unul tragic, fiind strâns legat de confruntările dintre daci şi romani, la începutul secolului II d. Chr.

Privind în ansamblu (Fig. 4) toate elementele componente ale complexului arheologic de la Ardeu se poate sesiza complexitatea organizării comunităţii din acel loc, în epoca regatului dac. Dealul Cetăţuie, era încununat de o fortificaţie a cărei arie de vizibilitate este redusă datorită amplasării într-o vale, unde culmile domină altitudinea cetăţii. 

Aria redusă a vizibilităţii în cazul unor astfel de cetăţi a fost remarcată de curând de arheologul clujean Paul Pupeză. Cu acelaşi prilej el sublinia că scopul acestui tip de amplasament nu este atât de a oferi o bună vizibilitate a ocupanţilor cât acela de a se face văzută, remarcată. În acest fel, mesajul simbolic transmis de fortăreaţă pare să fi fost acela de: putere, securitate şi prosperitate.

Privită într-o astfel de cheie, cetăţile dacice încep să ni se dezvăluie într-o lumină care le apropie de castelele din evul mediu. Reşedinţele nobiliare se remarcă prin contrastul faţă de aşezările care se dezvoltă întotdeauna la poale, unde diferenţa de nivel marchează cu multă claritate ierarhiile sociale. Măreţia şi strălucirea reşedinţei nobiliare iese şi mai mult în evidenţă prin comparaţie cu modestia emanată de aşezarea de la poalele cetăţii.

Dealul „Cetăţuie” de la Ardeu a atins culmea strălucirii în epoca în care regii daci îşi construiau faima în lume. Apoi romanii au făcut să apună strălucirea acestei reşedinţe, însă astăzi, e datoria noastră să scoatem la lumină frânturi din poveştile acestor locuri. Cu trudă încercăm să îi dezlegăm tainele şi poate să îi oferim o nouă strălucire.